ARTmania 2009 – Nightwish

Formaţia mea de suflet este Nightwish. De când am auzit de ei, adică de prin 2004 – când lucram într-un subsol la o firmă de calculatoare, îi ascult ca pe nimeni altcineva. Sunt piese pe care mă descarc de toate energiile, pe care mă motivez, pe care plâng. După ce i-am ratat în cele două dăţi când au venit în Bucureşti (cu Tarja în formaţie), am zis că orice s-ar întâmpla nu trebuie să lipsesc şi acum. Aşa că am plecat la Sibiu, la ARTmania 2009.

Ziua de sâmbătă 18 iulie 2009 a fost cea în care am simţit în sfârşit ce înseamnă să îţi vezi idolul (idolii) pe viu, în concert. Am înţeles de ce leşinau oamenii când a venit Michael Jackson pentru prima dată în România, am fost şi eu la un pas să leşin. Nu glumesc. Poate suna ciudat, dar ajunsesem la un stadiu la care  făcusem cam tot ce se putea: sărituri, urlete, dat din cap, cântat, invocat… şi nu de ochii lumii sau pentru a impresiona pe cineva, ci pentru că aşa simţeam. La un moment dat pur şi simplu îmi venea să mă tăvălesc pe jos şi să mă separ de corp. Am răcnit cât am putut să cânte o piesă pe care doream să o aud foarte mult (Bye Bye Beautiful), s-a auzit în toată piaţa, dar degeaba. Ei şi-au urmat repertoriul deja stabilit. O voce este uneori prea puţin pentru a schimba ceva. Chiar şi la plecarea lor de pe scenă.  Lumea a mormăit ceva, dar nu suficient. Probabil că puţini sunt fani adevăraţi, deşi am observat multă lume cu ţinute care mai de care mai fioroase. Am ajuns la concluzia că s-au îmbrăcat aşa doar pentru a transmite un mesaj egoist, referitor la starea lor interioară. Nu pentru că le plăcea. Nu spun de toată lumea ci de o parte totuşi semnificativă.

Un rocker veritabil în seara concertului care a doua zi umbla prin acelaşi loc cu nişte pantaloni scurţi de ştrand, cât se poate de prost gust. În fine,  nu vreau să discut acum pe tema asta. Vreau să revin la Nightwish. Ceea ce am văzut la concert nu a fost totul.

A doua zi am avut iarăşi un moment în care am rămas stană de piatră. În timp ce aşteptam pizza la o terasă, ghici cine trece prin dreptul meu, mergând alene, relaxată şi plăcută? Anette, solista trupei. Deşi aveam aparatul lângă mine, deşi aveam pix, deşi ea nu se grăbea, deşi nu se ferea, deşi nu era cu bodyguarzi (doar cu prietenul ei), am amuţit, am rămas gură cască şi nu am putut decât să privesc cum trece prin faţa mea. Abia după ce s-a depărtat bine de tot mi-am dat seama că aş fi putut să o felicit pentru concert, să-i cer un autograf şi să fac o poză cu ea. Dar am pierdut clipa, ce-i drept am trăit-o din plin, chiar dacă indirect – privind.

Ştiu că sunt mulţi care o critică pe Anette, dar mie chiar mi-a plăcut cum a cântat la Sibiu, mi-a plăcut cum a vorbit şi ce accent avea. Nu o poţi compara cu Tarja sau cu o altă soprană pentru că pur şi simplu ea nu face parte din această arie. Însă eu văd că pune suflet şi Nightwish merge mai departe cu ea. Băieţii (Tuomas, Marco, Empu, Jukka) rămân piesele grele dacă pot spune aşa, iar Anette vocea care transmite mesajul principal.  Este drept că şi Marco pe vocal  are o influenţă mare în anumite piese. Până la urmă, important este mesajul care vine din suflet. În cazul celor de la Nightwish pot să accept o voce bună dar nu formidabilă cum era cea a Tarjei.

Îmi pare rău că nu am putut intra cu aparatul foto să fac poze (camerele DSLR erau interzise), dar am reuşit să filmez ceva cu un telefon capabil. Mâine voi urca pe site un filmuleţ, două.

Întors în Bucureşti, am stat şi m-am gândit astă seară la viaţa mea, la ceea ce îmi doresc şi la ceea ce am făcut până acum. Concluzia o pot exprima prin cântecele celor de la Nightwish, în ordinea trăirilor: Ever Dream, Feel for You, Come Cover Me, Swanheart, Ocean Soul, She’s my Sin, Two For Tragedy, Romanticide, Bye Bye Beautiful,  I Wish I had an Angel, End of all Hope, Higher Than Hope. My name is Nemo (numele meu este Nimeni).

Update: o galerie foto cu poze din Sibiu, înainte şi după concert.

Update 2: ce aş fi dorit să cânte Nightwish la ARTmania 2009: