Lansare VERTU la Palatul Regal – cum m-am simţit

Ai avut vreodată senzaţia că te simţi depăşit? Sau ai simţit că locul tău nu e acolo? Hmmm, recunosc că nu mi s-a întâmplat prea des, dar astăzi pe bune, a fost o experienţă naşpa rău. Iată firul tragicei întâmplări:

1. Am fost singur şi nu-mi place să mă duc la evenimente neînsoţit.

2. Aparatul meu (Nikon P80) a fost de râsul lumii. Pe cuvântul meu, toţi fotografii au venit cu arsenalul greu: aparate profesionale de la Canon EOS 400D în sus, dar să lăsăm aparatele – ce obiective doamneeee… tunuri în toată regula. O puneam de-o galerie super dacă aveam şi eu aşa ceva. Dacă şi cu parcă se plimbau în barcă.

3. Am fost penibil cum am păşit în Palatul Regal (deci e clar că nu am sânge albastru, acum m-am lămurit). Fetele m-au rugat să le las o carte de vizită, ok, toate bune şi frumoase. Apoi mi-au înmânat o sacoşă Vertu cu un conţinut neidentificat. Mi s-a părut mie un pic ciudată aşa pentru un mascul feroce ca mine, astfel că am avut proasta inspiraţie să le zic: “sper că în sacoşa asta se află chestii tipic masculine…”. Tipele au izbucnit într-un râs de li se umflau şi mai rău sânii aia mari şi bine lucraţi. Mai târziu am aflat şi de ce: în sacoşă se aflau nişte cataloage cu telefoanele Vertu, un pliant xeroxat pe care era comunicatul de presă publicat şi de mine ieri plus un fel de portofel cred că doar pentru cărţi de vizită. Şi eu care credeam că îmi dă vreun telefon Vertu pe roz…

4. Am ajuns în salonul cu pricina… a început show-ul. Fetele au venit pe podium şi fiecare ţinea pe tavă câte un Vertu. Eu, să fac poze… na poznă că e prea întunecat şi am nevoie de bliţ. Al dracului să fiu dacă am reuşit să activez bliţul ăla nenorocit. Tasta de activare era clară ca lumina zilei doar că bliţul refuza să se activeze. Am pierdut tot speech-ul şi toată defilarea. În timp ce fotografii băgau cadru după cadru grupa mare, eu mă uitam ca sărmanul prin meniu încercând să aflu de ce nu funcţionează bliţul – mâine sper să aflu cauza…

5. Am ieşit afară să fumez o ţigară şi mi-am dat seama că nu mai are rost să-mi pierd vremea pe acolo. Am plecat înainte de termen. Mergând aşa pe stradă, nu reuşeam să înţeleg de ce un pantof mă strânge şi unul stă foarte lejer. Mă uit în jos, eram dezlegat la şireturi… m-am dus la monumentul ăla stupid ridicat de iliescu (piramida înfiptă în căcat), am pus piciorul nefericit pe marmura falsă şi am reuşit să fac nod şi fundă aşa cum m-a învăţat mama.

6. Mă simţeam ciudat cu punga aia Vertu în mână. Oscilam între a chema un taxi sau a coborî la metrou. Guess what? WTF? Am ales a doua variantă. Lumea care a auzit de Vertu se uita cam dubios la mine: “ce naibi caută şi ăsta aici?” “Face reclamă la Vertu în subteran?” “O fi fost bogat odată, dar a spart toţi banii pe curve şi în cazinouri”…

7. Mă aşez pe scaun cu o durere de spate îngrozitoare. Încerc să mă relaxez. Mă uit în dreapta mea, o tipă super bună se uita la un clip cu “Enrique Iglesias” pe iPhone. Wow, I’m not the only one…

Take the silly pictures and leave me alone…

Deci, în ultima poză e telefonul ăla de 100.000 $. Cred că o să-l ia tipul de a venit cu un Ferrari roşu… plus câteva fete la pachet, câte încap. Bravo lui.