Desi am criticat conditiile de pe litoralul romanesc, pana la urma tot acolo am ales sa-mi petrec o saptamana din concediu (ce iubesc eu Romania). Asta pentru ca am momente in care devin omul lenes. Si acele momente sunt tocmai perioadele de vacanta si de sarbatori. Probabil ca trebuie sa vina cineva sa ma traga in afara granitei… poate asa, simtind miros de pamant strain, imi redescopar instinctul de aventurier, calator etc.
In fine, ideea este ca dragostea uneori e sinonima cu lenea. Vorbind de iubire in adevaratul sens al cuvantului, nu stiu de ce anumite persoane, desi afirma ca sunt indragostite pana peste cap si ca nu pot trai o clipa fara al lor “suflet pereche”, duc o viata monotona, liniara, in care compromisul face legea. Practic, ele si-ar dori un nou inceput, dar ceva le impiedica sa faca pasul inainte. Si uite asa, dupa multi ani pierduti in compania unor “legume de oameni”, cu gustul pasiunii demult expirat, isi dau seama ca viata a trecut pe langa ele, au imbatranit alaturi de cel/cea pe care chipurile il iubea si nu le ramane de facut decat sa se complaca in minciuni de genul “El/ea e lumina ochilor mei”, “E rasaritul, apusul, zapada, cacatul…”.
Si de ce se ajunge in situatia asta? Din cauza lejeritatii, frica de a incerca ceva nou, teama de partener si reactiile acestuia. Ca o observatie, se pare ca fetele sunt predispuse la asa ceva. Pacat…
despre cine vorbesti coige?