Poţi şi tu [campania tinerilor care au învins cancerul]

Cancerul e o scârbă de boală care face, cred eu, cele mai multe victime la nivel mondial. Există însă şi supravieţuitori. Ei bine, tinerii supravieţuitori ai acestei maladii s-au gândit să lanseze o campanie prin care să-i sprijine pe ceilalţi copii şi adolescenţi care luptă împotriva cancerului.

Campania “Poţi şi tu” (“you Can too”) este deschisă tuturor celor care vor să se implice, să ducă vestea mai departe şi să dea un ajutor acestor tineri curajoşi. Dacă eşti interesat, citeşte mai multe pe www.potisitu.org.

De câţi bani ai nevoie ca să o duci bine şi să fii liber 24/24?

Întrebarea asta mi-am pus-o de mult, însă concluzia este una “not so motivational” ca să zic aşa. Şi nu e valabilă doar în cazul meu, ci e general valabilă. Excepţii: indivizii de bani gata şi workaholicii. Aştia din urmă se ghidează după sloganul “arbeicht macht frei”.

Ca să nu intru în amănunte plictisitoare, am să răspund ferm: cam 1.000.000 de Euro.  Dacă ai banii aştia şi ştii ce să faci cu ei, poţi să-ţi trăieşti viaţa liniştit, fără absolut niciun stres şi să te bucuri de 24 de ore din 24 de libertate. Există mai multe modalităţi de a-i folosi eficient şi fără riscuri.

În primul rând, îţi cumperi o casă în locul în care vrei să te aşezi.  Cu 400.000 de Euro îţi iei ceva decent cam oriunde în Europa (şi chiar în lume), în afară de zonele exclusiviste.

Cu 500.000 de Euro închiriezi cinci apartamente de unde vei obţine sigur şi cu un risc ce tinde spre zero minim 1500 Euro/lună. Cu restul de 100.000 de Euro faci ce vrei tu. Fie mai investeşti o parte din ei, fie îi depui în bancă de unde mai iei o dobândă de cam 650 de Euro/lună, fie îi cheltuieşti pe micile plăceri ale vieţii.

În ideea în care alegi banca, ai un venit lunar de peste 2000 de Euro – fără să mişti un deget. Cu banii ăştia îţi permiţi să te plimbi oriunde în lume, nu în fiecare lună dar de câteva ori pe an cu siguranţă.

Problema este de unde scoţi aceşti bani. Poţi să tragi tare să ajungi cumva la această sumă sau să ai un noroc chior. Sau poţi să rişti şi să te implici în afaceri ilicite. Tind să cred că ultima variantă are cele mai mari şanse de reuşită, dar presupune şi cel mai mare risc. Dar cine nu riscă nu câştigă, nu?

Pardon, mă scuzi, nu am vrut…

…să dau peste tine. Oi fi eu singurul spirit malefic ce crede că indivizii care ocupă toată scara rulantă la metrou (mă refer la cele largi, unde se specifică “staţionaţi pe partea dreaptă”) merită un mare bocanc în spate? Prin a ocupa se înţelege a sta lemn pe partea stângă, lângă cineva (cunoscut sau necunoscut).

Nu mă grăbesc de fel, trenul vine destul de repede, dar uneori se întâmplă să vreau să prind neapărat chestia aia lungă care circulă prin tunel. Poate e o urgenţă, nu ştiu. Poate mă întâlnesc cu o gagică şi vreau să fiu punctual. Poate, poate, poate… iese ceva. Chestia asta ţine de respectarea regulilor şi de bun simţ, dar cum o bună parte a populaţiei de pseudo-orăşeni este obişnuită să se cace împrăştiat şi să lase în urma ei gunoiele, să traverseze ca vitele pe unde apucă, să nu acorde prioritate bla bla, cred că exagerez cu aşteptările. Mai ales că la metrou e multă lume. Este suficient să fie unul, doi ţărani care să blocheze scara şi s-a dus dracului toată organizarea.

Sunt curios ce credeţi voi, aştia care mai mergeţi cu mijloacele de transport în comun.

Reclama la Big Mac – ideea unui oligofren

Big Mac Big Mac Big Mac Big Mac Big Mac Big Mac Big Mac Big Mac Big Mac…… Biiig Maaac.

O reclamă atât de enervantă prin stupizenia ei nu am mai văzut de mult. Aş putea să o compar cu “Tinerii manageri de la Petrom“, dar petroliştii au gândit totuşi un scenariu, au lucrat chiar şi la o coloană sonoră, singura problemă fiind protagoniştii extrem de antipatici pe care îţi venea să-i baţi cu ligheanul peste gingii. Asta la Big Mac e însă cretină de-a dreptul. Trebuie să ai o minte de Mc Chicken dacă te convinge să îţi iei mâncare de la fast food-ul pulii. Nu că restul ar fi mai răsărite.

P.S: Nu am găsit-o încă pe YouTube, ca să vedeţi ce le-a băşit mintea ălora de la Mc Shit.

Coşmarul femeilor singure

V-aţi întrebat vreodată ce le îngrozeşte cel mai mult pe aceste femei? Faptul că nu are cine să le reguleze? Greşit. Aş spune chiar că dimpotrivă, o femeie singură (dar cu chef de viaţă) se fute mai mult şi mai bine decât orice mare doamnă ce pretinde că are un bărbat mega-potent şi cu o apetenţă de taur comunal. Problema este cu totul alta. Nu aş fi aflat probabil niciodată dacă, azi dimineaţă, nu o vedeam pe vecina divorţată ieşită în viscol să cureţe maşina de zăpadă. Da, zăpada mare e un adevărat coşmar.

O femeie singură, posesoare de automobil, automobil aproape îngropat în nămeţi, nevoie mare de deplasare confortabilă. Ce să facă ea cu o lopăţică? Să dea un telefon. Dar General Manager-ul regulator principal nu se deranjează la această oră căci săracul a stat cu nasul în hârtii până târziu şi, la urma urmei, el e şeful. Nici Alex Muscles (tipul viril dar fără bani nu se oboseşte). Şi-a adus aminte cum vecina i-a dat cu flit pentru că, în singura dată când i-a acceptat invitaţia la cafea, individul a dus-o acasă cu un superb Mercedes Citaro, pe care mai apoi (ca orice baştan) l-a schimbat cu un Bombardier suedez.

Aşadar, o zi grea pentru vecina. Şi pentru lighioanele milioanele de reprezentante ale sexului slab. Slab evident pentru că nu au pe nimeni. Reprezentantele sexului frumos au tot timpul la discreţie un argat care să le cureţe grajdul garajul.

P.S.: Cei care veniţi să-mi spuneţi că e un scenariu slab (“cum adică Alex Muscles a dus-o cu Citaro şi Bombardier, când femeia avea bani şi maşină?“), vă precizez că invitaţia a avut loc înainte ca vecina să aibe maşină. Era pe vremea când schimba vitezele şefului, deşi acesta avea cutie automată.

iNaked, aplicaţia care te dezbracă

Pentru perverşii cu iPhone, într-un viitor nu foarte îndepărtat.

O urare pentru producătorii de imprimante: vă doresc să daţi faliment!

Motivul? Preţurile astronomice ale consumabilelor. Este inacceptabil ca două cartuşe (unul negru şi unul color) să coste cât o multifuncţională care este formată din imprimantă, scanner, cititor de carduri şi care vine cu cartuşele instalate.

Ca posesor de multifuncţională, nu pot decât să regret alegerea făcută. Sincer, mi-aş dori ca toţi aceşti producători şireţi (Canon, HP, Epson, Lexmark – scuze dacă am omis pe cineva) să ajungă la sapă de lemn, să înceapă să trimită prin poştă consumabile gratuite şi să scadă preţurile cu minim 50% ca să îşi recâştige clientela. Normal, firmele şi oamenii de afaceri (chiar dacă ar intra în categoria nemulţumiţilor) nu vor boicota aceste companii. Utilizatorii obişnuiţi ar putea să o facă. Ar merita un experiment.

La Bucur – acum mai mare şi cu nesimţire pe măsură

“La Bucur” era unul dintre restaurantele ok din Bucureşti: aspect rustic, preţuri decente şi servire bună. De curând, s-a mutat câţiva metri mai spre metrou, într-o clădire nouă. Tavan la şase metri înălţime, aspect de cantină. Servire? Ce servire? Doar nesimţire.

Chelnerii aveau alte probleme: se gândeau la bacşiş, la cum or să ajungă ei faimoşi etc. Am aşteptat liniştit 20 de minute până mi s-a adus meniul, după care m-am îmbrăcat şi am plecat. E atât de simplu. Când sunt destule localuri unde sunt întâmpinat cu zâmbetul pe buze, condus la masă, servit prompt, iar mâncarea este mult mai bună, de ce să insist la cantina domnului Bucur?

Sigur, e un caz izolat, sunt eu ăla cu bad karma şi alte alea. La Bucur de fapt e un loc mirific, tot respectul pentru chelneri. Serios acum, e naşpa. Mai naşpa decât cea mai ruinată cantină din Regie. Măcar acolo te duci şi îţi pui tu ce vrei şi când vrei în farfurie. Mai mult, ai ocazia să intri în vorbă cu vreo fată drăguţă din provincie. La Bucur o să miroşi băşinile şi transpiraţia unor boşorogi cu harfe de directori de atelier.

Viaţa de nefumător în Bucureşti

Am tras din ţigară destul în ultimii 10 ani, nu atât cât să ajung la spital dar îndeajuns încât să spun STOP. A fost greu, am trecut peste, am lăsat în urmă orice tic de fumător. Problema e alta acum: fumatul pasiv. Iarna cel puţin, o ieşire de seară într-o cafenea sau într-un club se lasă cu haine îmbâcsite în ultimul han şi cu o usturime de ochi de nu se poate. Puţine localuri au spaţii pentru nefumători, iar cele care în care nu se fumează deloc sunt de obicei goale vineri şi sâmbătă seara. Aşadar, soluţia ar fi un local cu spaţiu pentru nefumători.

1. La Curtea Berarilor există o asemenea cameră, însă experienţa pe care o ai acolo te face să te întrebi de ce dracului te-ai lăsat de fumat. Camera nu e încălzită, iar chelneriţa trece din an în paşti cu un sictir care îţi va ruina seara de distracţie. Dar iată ce s-a întâmplat exact.

Fiind frig în cameră, am pus geaca pe mine. După ce am sorbit paharul cu vin de casă (foarte prost, by the way), am dorit să comand altceva. Până să deschid gura, mi-o ia pe dinainte chelneriţa: “Plecaţi acasă, vreţi să vă fac nota?“. Am rămas pe moment blocat, nu mi-am dat seama de ce îmi spune asta. Apoi am realizat că din cauza hainei groase în care mă înfofolisem. I-am răspuns: “Nu, mai vreau două halbe de bere şi 10 grade în plus“. Gradele în plus le-am primit verbal, odată cu halbele. În cameră însă, nicio schimbare. Până la urmă, am găsit un loc mai puţin îmbâcsit în zona fumătorilor.

2. Ies ieri seară în Cişmigiu la o cotineaţă cu iz boem. Se fumează la greu, dar găsesc iarăşi un loc strategic cât de cât acceptabil. Asta până la sosirea unui grup de indivizi foarte stresaţi care nu vorbeau nimic dar sudau ţigări una după alta. Simt cum încep să mă usture ochii, iar respiraţia mi-o îngreunez intenţionat. Îmi vine să le răstorn masa, nu alta. Din păcate, afişul de la intrare îmi taie tot elanul: “În acest local se fumează“. Dau berea pe gât, achit nota şi plec. Ies afară şi trag aer puternic în piept. Mă simt mai bine fizic, dar în sufletul meu se cuibăreşte un sentiment trist. În Bucureştiul plin de interese şi lipsit de sentimente, nu o să se protejeze niciodată mediul, omul. Sănătatea? Cui îi mai pasă de ea? Vorba aceea – “mori când ţi-e scris”.

Concluzie: E greu ca nefumător în Bucureşti. E greu în agitaţia din Bucureşti în general. Poate într-un oraş micuţ la munte sau undeva la malul mării îmi voi găsi liniştea. Dacă stau bine să mă gândesc, toată această dorinţă de a ieşi în cafenele şi cluburi e practic sugerată de pulsul oraşului. Adevărul e că fiecare îl simte în felul lui. Eu unul, încerc să mă adaptez la orice condiţii. Asta îmi oferă oraşul, nu încerc să mă izolez de lume. Chiar dacă nu e totul cum mi-am dorit. Spre exemplu, când mă aflu în mijlocul naturii, tot ce vreau este să ascult liniştea. Tentaculele veninoase ale oraşului nu mă pot ajunge. Poate într-o zi voi pleca de aici, voi găsi un loc mai bun.

Avatar – splendoare vizuală şi o poveste pe măsură

Ieri seară am fost la avanpremiera Avatar. Am evitat să citesc absolut orice review pentru a putea să mă bucur pe deplin de ceea ce eram sigur că va fi o nouă producţie de referinţă, la fel ca Star Wars, Lord of the Rings sau Matrix.

James Cameron are cu adevărat o minte sclipitoare. A reuşit să pună pe peliculă o combinaţie extraordinară de sentimente şi trăiri, dovezi şi argumentări ale unei lumi aflate în deplină armonie, în contrast cu ceea ce manifestăm noi, oamenii – adică răutate, egoism, totul pentru bani şi satisfacţii materiale. Avatar nu duce însă totul la extrem ci ne arată că în marea de creiere spălate sau printre cei ce şi-au pierdut dragostea faţă de natură şi de aproape, există încă o mână de oameni buni, capabili să echilibreze balanţa dintre bine şi rău. În realitate, pentru a schimba ceva pe pământ este  nevoie de intervenţia unei divinităţi. Şi noi avem nevoie de ajutor.

Cred că orice persoană cu sentimente va fi impresionată de Avatar. Dar şi cei care s-au transformat în nişte acrituri sau mai rău ar trebui să-l vadă şi apoi să se uite în oglindă să vadă ce sunt, ce reprezintă de fapt. Ştiu, lor nu le pasă.