Feeds:
Articole
Comentarii

Scriu rar review-uri de filme, dar uneori mă gândesc la binele celorlalţi şi pe această cale vreau să vă spun că sunt aproape trei ore din viaţă pe care veţi regreta că le-aţi pierdut vizionând 2012 (cu excepţia vizionării filmului Year One, desigur). Iată de ce:

  • 90% din acţiunea filmului se petrece în jurul unor americani retardaţi care sunt atât de previzibili încât îţi dai seama cu uşurinţă cine scapă şi cine nu;
  • dialogurile sunt de o imbecilitate rară – fapt oarecum realist dacă ne gândim la personaje;
  • comportamentul personajelor este unul care te face să arunci cu pantoful în ecran – nu sunt serioase sau haioase ci  extrem de iritante prin stupiditatea lor. Practic, ele ajung unde ajung datorită unui noroc chior, nicidecum în urma deciziilor care dacă ar fi fost transpuse într-un scenariu realist ar fi însemnat moartea lor încă din prima parte a filmului;
  • caracterele secundare nu sunt decât nişte elemente debarasabile de care actorii principali se agaţă cu disperare pentru a ajunge la happy-end.
  • nu în ultimul rând, repet ceea ce majoritatea ştiţi, scenariul are la bază o teorie modificată de americani şi transformată într-un instrument de prostire în masă.

Singurele aspecte pozitive sunt o parte dintre efectele speciale, dar sincer, privind în urmă la “Ziua Independenţei” (1996), îmi dau seama că Hollywood Action a involuat rău de tot.

2012 e un film foarte foarte slab. Din păcate, a reuşit să mă păcălească. Culmea, nu aveam cine ştie ce pretenţii (ştiam că scenariul este bazat pe previziunile Mayaşe aşa cum au fost înţelese de americani – adică prost), dar mă aşteptam la o acţiune interesantă cu ceva suspans şi presărată pe alocuri cu faze amuzante – ca în Independence Day.

[Spoilers]

O singură dată am zâmbit, atunci când a murit piţipoanca rusului.  În rest, faze toată jena:

  • pământul se crapă, clădirile se prăbuşesc, iar o fetiţă de 7 ani priveşte în urmă şi strigă: “Pălăriile mele!!!”
  • în aceeaşi scenă, când americanii încearcă să evadeze către aeroport, maşina cu care pleacă loveşte Porsche-ul unuia dintre personaje, iar acesta priveşte disperat cum bijuteria lui se prăbuşeşte în prăpastie.
  • Piţipoanca unui miliardar rus aleargă după căţeluşul ei pe marginea unei capsule uriaşe ale cărei porţi dau să se închidă, riscând să rămână pe dinafară;
  • Personajul principal, Jason Curtis (John Cusack) aleargă după un avion mai repede decât pământul care se crapă în urma lui
  • Preşedintele american preferă să rămână pe pământ şi să moară lângă oamenii de rând în loc să se salveze;
  • Culmea, toate personajele care ajută caracterele principale mor în acest film. Evident, copiii sunt salvaţi.
  • Etc. etc. etc.

2012 – un film de nota 3 cu indulgenţă.

Nu că e mişto? Pe bune, vânzătorii chiar vor uita de cât de monoton este să pui plase pe cântar şi etichete toată ziua. Acum mai bagă un Rammstein, ceva, mai o rupere de ritm… că na, cântarul are difuzoare. Eeeee, altfel trece timpul în mileniul 3 :)

Sursa: Gizmodo

În seara asta am chef de puţină filosofie. După o zi mai proastă decât o curvă care o suge pe degeaba, m-am gândit, aş putea spune chiar că am meditat şi am ajuns la concluzia următoare: suntem ca în Fifth Element.

Avem pământ, aer, apă, foc şi sufletul. Acesta din urmă se modelează după cum bate vântul, arde focul, curge apa şi se învârte pământul. Dacă totul e armonios, pozitiv – suntem fericiţi. Când încep să apară problemele, devenim afectaţi. Mai mult sau mai puţin. Ceea ce observ însă de la zi la zi şi chiar de la an la an e că suntem din ce în ce mai trişti. Spre exemplu, astăzi nu am văzut pe nimeni să zâmbească. Numai feţe acre, nişte murături ambulante. Iar la serviciu, în loc de momentele în care ne relaxam cu nişte poante bune, acum am făcut haz de necaz.

Cauzele nemulţumirilor diferă desigur de la persoană la persoană. Unii vor mai mulţi bani pentru a-şi cumpăra diverse, alţii să iasă mai mult cu prietenii să se distreze sau să-şi găsească partenerul/partenera ideală. Exact ca în reclame. O utopie în vremurile noastre. Mai sunt şi alte aspecte, dar asta ar însemna să continuu la nesfârşit. Mă opresc aici pentru că e suficient ce am menţionat.

Am observat că tristeţea/nemulţumirea nu e o trăire personală ca în alte dăţi (când să zic aşa făceam notă discordantă cu restul) ci este ceva general şi, mai important, evident. Dacă până acum mulţi îşi ascundeau bine tristeţea sub o mască reuşită sau nu, astăzi oamenii au lăsat masca jos şi am putut privi adevărata lor faţă. Îmi pare atât de rău să văd că suntem o adunătură de organisme din ce în ce mai lipsite de viaţă. Din ce în ce mai robotizate, mai egoiste şi mai nepăsătoare.

Egoismul şi nepăsarea vin din cauza frustrărilor, neîmplinirilor. Automatizarea vine odată cu integrarea în câmpul muncii. Nu mai ai libertatea copilăriei, trebuie să contribui, nu-i aşa, la bunăstarea celor de sus, în timp ce tu te lupţi, dai din coate, ca să ai un trai cât de cât decent. Iar când, obosit după program, te îndrepţi către un local unde să te destinzi, vezi o limuzină din care coboară nişte indivizi ce nu au avut niciodată de a face cu aşa zisul sistem. Ei şi-au văzut de tradiţiile lor, au trăit şi trăiesc fără să le pese de legi şi sunt fericiţi. E greu să ignori dar mergi mai departe. Nu ai ce face pentru că simţi că tu nu eşti făcut pentru asta. Şi nici nu ţi-ai dori. Poate e mai bine aşa. Întrebările care îţi vin în minte sunt “Unde am greşit?“, “Eu de ce  nu sunt fericit?“, “Ce pot să fac să schimb situaţia?“, “De ce nu o fac?“, “Oare dacă studiam mai mult ajungeam mai departe?“. Din păcate, la ultima întrebare răspunsul e dur. Studiile nu îţi garanteză nimic “exotic” dacă nu ştii să te descurci şi să fii un oportunist. Să profiţi de fiecare ocazie şi să baţi fierul cât e cald cum s-ar spune.

Cu latura sentimentală e şi mai complicat. Cei care gândesc prea mult se aleg cu puţin, am observat eu şi au spus-o şi alţii. Eu gândesc prea mult, dovada că am scris ce am scris şi aş putea să uzez de tot tastatura asta. Dar mă opresc aici. Mă simt ca al cincilea element, simt că starea mea de spirit depinde de ce se întâmplă în jurul meu, nu doar de mine. Probabil că nu ar trebui  să fiu aşa, dar ce să faci… uneori nu ne putem programa.

Sper doar ca mâine să am motive să zâmbesc. Sincer. O să merg pe jos de la Aurel Vlaicu până la Tineretului şi poate o să întâlnesc şi oameni fericiţi. Vreau să cred că fericirea nu se găseşte în interiorul unui BMW sau sub capota unui Porsche.  Sau într-o vilă poleită cu aur.

Dacă ţi s-a părut interesant, citeşte şi În căutarea fericirii (partea I)

gripa-porcina

Iată “cioclii” sau “ulii” de care vorbea Cabral – redactorii de la Antena 3. Băieţii cu condei au scris încă de pe 27 octombrie o ştire cum că actorul Gheorghe Dinică ar fi decedat, iar acum urmau să aştepte derularea evenimentelor pentru a publica sau nu ştirea. Doar că un redactor/editor amator a publicat ştirea pe site, fără să modifice titlul în care se specifica interdicţia de a o publica. Asta în condiţiile în care oricum faptul este incert. Penibil!antena-3

În fiecare zi, până pe 26 noiembrie, ai şansa de a câştiga o licenţă Windows 7 Ultimate. Intră pe go4it, răspunde corect la întrebare şi spune-le prietenilor să-ţi ţină pumnii la tragerea la sorţi. La sfârşitul concursului, participi automat şi la marea extragere în urma căreia te poţi pricopsi cu un laptop Acer cu ecran 3D. Baftă!

banner-pagina-go4it

Dincolo de limite“  e o temă propusă de LG pentru a sprijini elevii cu talent artistic de la Tonitza. Am acceptat provocarea pentru că dacă o opinie valorează cât o pictură, atunci merită expusă. Desigur, nu e vorba de o pictură celebră, la fel cum opinia mea nu este una de marcă. Voi vorbi pur şi simplu despre limite, mai exact cum văd eu acest concept.

În primul rând, contrar opiniei generale care vede conceptul de “Dincolo de limite” drept ceva pozitiv (autodepăşire, sacrificii pentru atingerea obiectivului suprem ş.a.m.d.), eu merg către minus infinit, deci consider limita o barieră negativă.

Iată câteva referinţe - performanţele atletului Usain Bolt sau ale înotătorului Phelps sunt nişte nimicuri pe lângă capacităţile unui bărbat din antichitate. Cu arta e mai dificil, căci arta nu se cronometrează şi nici nu se măsoară.  Poate greşesc, dar oricum ar fi, performanţele unor oameni excepţionali nu trebuie să devină un standard pentru cei obişnuiţi. Un exemplu:

Dacă Bill Gates a ajuns mare fără studii superioare, nu înseamnă că şi tu vei ajunge ca el dacă renunţi la studii.

Sunt o mulţime de factori care influenţează viaţa ta, favorabili, mai puţin favorabili şi deloc favorabili. Uneori, succesul depinde de o scânteie, de o oportunitate şi atât. Poţi să fii cel mai obscur individ din lume sau poţi să fii acel nume pomenit pe buzele tuturor zilnic. Un nimic poate transforma nimicul în succes. Şi invers, un nimic poate transforma succesul într-un nimic.

Teoretic, nu există limite. Deci, şeful te poate stresa din ce în ce mai mult încurajându-te să-ţi depăşeşti limitele – până când or să-ţi plesnească venele.  O femeie îl poate aştepta pe Făt Frumos până moare. Un bărbat poate alerga după femeia pe care a visat-o toată viaţa şi când o să o ajungă va primi un sincer “nu mă interesezi”. OK, sună rău.

Hai să trecem dincolo de limite, să nu fim laşi. Iată cum arată situaţia. Şeful va fi încântat că ai făcut un mare efort şi ai crescut productivitatea… Ghici ce? Îţi va cere şi mai mult. Şi nu neapărat în schimbul unor mai mulţi bani. Iar chiar dacă îţi oferă un super salariu, la un moment dat vei ceda. Munceşte tu să spunem 14, 15 sau 20 de ore efective pe un câţi bani vrei, dar pe o perioadă specificată (nu la modul că muncesc o lună şi apoi fug cu banii) şi să vedem ce se alege de tine

O tipă se combină în sfârşit cu tipul pe care îl visa noaptea— şi… dezamăgire… nu e ca în vise. Nu are mai nimic din ce îşi imagina fata: nici bani, nici caracter, nici penis.

Un bărbat aleargă după femeia ideală şi o găseşte… culmea, fata spune: “pe tine te vreau”. That’s the happy end :)

Ideea este că dincolo de limite există şi reuşite şi eşecuri. Şi peste toate, o nouă provocare. Pentru că nici femeia de carieră, nici femeia sentimentală şi nici bărbatul idealist nu se vor opri după ce şi-au îndeplinit obiectivul.Va urma o nouă misiune… o nouă limită… un nou motiv de agitaţie.

Oare nu ar fi mai bine să trăim simplu, fără să ne dorim să depăşim nişte limite? Chiar credeţi că depăşiera limitelor ne face mai fericiţi? Eu unul sunt convins că nu. Şi asta o spun pentru că e o experienţă cu care am avut de a face. De mai multe ori. Am stat de fapt să mă gândesc ce m-ar face cu adevărat fericit. Dar asta e în afara subiectului, poate cu altă ocazie o să intru şi în astfel de amănunte. Între noi fie vorba, acea ocazie nu va exista, pentru că pe prea puţini îi interesează ce îl face pe altcineva fericit sau nu.

Categoria grea…

Banderas câştigă detaşat, urmează Iancu Jianu şi Athos. Unirea se încadrează in extremis în top :)

categoria-grea

Fata din reclamă a minţit. Sper ca măcar tu să fii sinceră.

poiana

Iată ce îşi doreşte de fapt duduia:

muiana

Și nimeni altcineva nu a urmat…

Articole mai vechi »